Codul Manierelor Creştine II

g) In fiecare dimineata, narile se curata de mucoasa cu ajutorul unui cornet din hartie igienica infasurata in jurul degetului aratator.

h) Urechile nu se spala niciodata cu apa si sapun (este neindicat), ci cu o bucata de hartie igienica infasurata pe degetul aratator, dupa baie. Se curata numai pana unde ajunge degetul, apoi cutele pavilionului.

i) Spray-ul se foloseste doar pe pielea proaspat spalata si foarte delicat. Parfumul lui nu trebuie sa se simta aproape deloc. Mirosul de curat este cel mai placut.

j) Ciorapii se schimba ori de cate ori prind mirosul transpiratiei. Niciodata nu stii cand trebuie sa te descalti si… pazea atunci de altii!
Ciorapii gauriti in calcai sau in deget nu se poarta, ci se inlocuiesc. Ciorapii gauriti nu indica saracie (lucru nevinovat), ci…neglijenta.
Nu folosi ciorapii supraelastici, chiar daca sunt mai rezistenti. Nu sunt sanatosi, prin faptul ca nu absorb transpiratia – conducand la alterarea sudorii (ce da un miros greu) si la macerarea pielii fine dintre degete. Ii poti folosi in sezonul rece, deasupra unei perechi de ciorapi de bumbac.

k) Pantofii vor fi intotdeauna curatati de noroi sau de praf. Pantofii scalciati dau un aer sleampat, de…”trei parale”. Atat vor da si altii pe tine.

l) Batista trebuie sa fie curata si calcata. Culoarea cenusiu-murdara obliga urgent schimbarea batistei.

m) Vestimentatia va fi asortata dupa (1) regula culorii, (armonia culorilor; evitarea culorilor „drepte”, adica a celor primare si cu nuanta intensa) si (2) regula modelului: la barbati, nu se ingaduie model la haina, odata ce cravata sau camasa are deja model. Numai unul din trei are voie sa poarte un model – sau haina, sau camasa, sau cravata. Celelalte se cer sa fie lipsite de model.

n) Stranutul se face totdeauna cu batista la nas. Daca vrei, vei vedea ca intotdeauna ai destul timp sa scoti batista, numai sa stii unde se afla…

o) Suflatul nasului se face usor intors inapoi. Niciodata, sub nici o forma, nu se examineaza „noutatea” din batista. Gestul ar produce greata spectatorilor. Suflarea nasului pe jos, cu elan, este un obicei… feudal.

p) Expectorarile se efectueaza in public numai in caz de urgenta medicala. Si atunci, fara nici un zgomot („horcaiala viguroasa”) si nu in batista, ci intr-un servetel. Scuipatul pe jos cu martori – Strict interzis!

q) Ochii nu se sterg sau curata niciodata cu mana, ci numai cu o batista curata (fara urme narine..).

r) Pieptanatul public este o necuviinta, asemenea scobitului in ureche si face parte din operatiunile intime din baie. Singurul loc unde s-ar permite totusi, intr-o maniera sumara, este garderoba localurilor publice.

s) Cand sezi, genunchii vor sta stransi la femei, iar la barbati – mult apropiati. A tine genunchii „raschirati” se numeste nesimtire…

Codul Manierelor Creştine

Am găsit aceste cuvinte, de Lucian Cristescu - pastor Adventist, care pot fi de mare ajutor celor ce într-adevăr caută să "crească" în fiecare zi. Succes!

”Si Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi...” Venind printre iudei, Mantuitorul – ca sa poata sa fie inteles si acceptat de ei – a ales sa-si lase barba, sa umble descult, invelit cu o manta obisnuita, croita rudimentar dupa obiceiul vremii, sa manance apucand cu mana, ca oamenii timpului Sau; intr-un cuvant, S-a incadrat in normele conventionale ale epocii, socotite acceptabile si clasice.
Ignorarea manierelor recunoscute de societatea noastra, oricat de nenecesare ni s-ar parea ele, sunt asemenea unor parole de recunoastere a prietenilor fata de inamici. Nu ni se cere parerea cu privire la ele. Asa cum sunt, ele constituie o parte din limbajul social prin care ne adresam celor din jur si prin care ei ne repereaza ca oameni alesi, manierati sau dimpotriva, ca badarani si vrednici de dispret.
Cele mai multe din „bunele maniere” sunt nepieritoare, neconventionale si nelegate de epoca, intrucat ele reprezinta, cum veti vedea, chiar expresia dragostei si a pretuirii celorlalti. Cerceteaza-le pe indelete si apoi, corecteaza-ti greselile de conduita sociala pe care, din lipsa cuiva care sa te invete, le-ai tot repetat pana ce au devenit o a doua natura nefericita.

1. Tinuta. „Introducerea” oricarei relatii sociale o constituie nu timbrul placut al vocii, nici zambetul generos, ci felul in care arati:

a) Pentru barbati, fata barbierita (sau o barba ingrijita) este cartea de vizita. Daca nu ai ganduri misionare, poti sa te razi doar inaintea zilei de odihna, sau de doua ori pe saptamana, si sa arati in rest ca un „salbatic”. Nu incerca sa motivezi prin argumentul economic, caci faci multe lucruri mult mai costisitoare, fara alt motiv decat satisfactia egoista, pe cand aici e vorba de altruism, de interes pentru altii. Barbiereste-te deci zilnic!

b) Cel putin la trei saptamani, tundeti firele de par din nari. Aspectul lor e mizerabil.

c) Indiferent de stilul tunsorii, parul trebuie sa arate ordonat.

d) Unghiile trebuie taiate saptamanal, inainte sau dupa imbaiere. Negrul sub unghie este unul din cele mai scarboase lucruri ce pot exista. A purta unghia de la degetul mic mai lunga decat celelalte unghii, pe post de „scobitoare” sau „surubelnita” este un indiciu de „neam prost” (aprecierea apartine lumii culte).

e) Dintii trebuie sa fie nu numai albi, curati, fara depuneri galbene sau resturi de alimente in spatiile interdentare, ci si intretinuti stomatologic. O carie in dintii din fata transmite mesajul ca esti neingrijit, ingalat, delasator. E de dorit ca dintii sa fie spalati cu periuta dupa oricare masa. Se freaca de sus in jos, nu numai lateral, pentru o curatire atenta. Ata dentara (Dental Floss) este un instrument foarte eficient pentru igiena bucala.

f) Mirosul de transpiratie sau mirosul neplacut al gurii este dinamita curata pentru relatiile sociale. N-ai voie sa mananci ceapa sau usturoi cand mergi printre oameni. Mirosul acestor condimente dainuie 16 ore. Ar fi o cumplita nesimtire sa „traznesti” duhoarea printre cei pe care-i evanghelizezi. Iar mirosul de transpiratie nu se indeparteaza prin spray-uri sau parfum, ci cu apa si sapun si prin schimbarea la timp a hainelor. Amestecul mirosurilor urate cu parfumul da o combinatie de nesuportat.Pe timp de vara, trebuie imbaiere cel putin de doua ori pe saptamana. In schimb, spalatul la subtiori si pe picioare se face zilnic, chiar si doar in lighean!

- Va urma...

Am căutat iubirea...

de Costache Ioanid

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
-Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

La mormântul pastorului Nicu Iliesi

Autor: Simion Felix Marţian

Ne-mpotrivim, prin luptă, disperării
Când îi simţim în viaţă muşcătura
Şi căutăm răspunsul întrebării:
Cât poate arde flacăra durerii
Şi cât putem să îndurăm arsura?

Parcă am fi eroi de tragedie,
Purtând durerea-n noi, printre morminte,
Şi am purta şi-n inimă sicrie
De n-am avea din Cer speranţa vie
A mângâierii, mângâierii sfinte.

Necunoscute-s căile divine
Şi tot ascuns ne va rămâne nouă
De ce S-a hotărât să ia la Sine
Un tată şi doi fii, spre zări senine,
Rupând, astfel, familia în două.

Durerea despărţirii e cumplită
În inimile sângerând fierbinte,
Şi-n sfâşierea grea, nepotolită,
Se naşte întrebarea nerostită:
De ce? De ce? De ce, iubit Părinte?

Privind din Cer, divinul nostru Tată,
Şi fără a răspunde la-ntrebare,
Întinde mâna-I binecuvântată
Şi, mângâind, ne spune înc-o dată
Că despărţirea este trecătoare.

Da, în curând, păşind pe căi de soare,
Ne vom vedea din nou şi toţi vom fi cu
Isus Cristos la Marea Sărbătoare
În Cerul despre care cu ardoare
Vorbea de-atâtea ori fratele Nicu.

Ne despărţim, durerea ne apasă,
Dar lacrimile ni le şterge Tata
Căci în durere nicicând nu ne lasă
Şi ştim că cei plecaţi sunt azi Acasă;
La revedere dragii noştri! Maranata!

Amin
Vulcan,13 mai 2010
preluat de pe www.resursecrestine.ro

Rugăciunea, respiraţia sufletului?

Probabil că aţi auzit şi voi de multe ori această afirmaţie, mai mult sau DELOC adevărată. De ce? Hai să descoperim împreună!

Se spune că sufletul este sediul voinţei, a sentimentelor, a raţiunii (eu vreau, eu simt, eu cred - gândesc -). Dacă este aşa (şi eu cred că este), atunci asta înseamnă că sufletul este EU-ul nostru, acela care vrea tot timpul să domnească, să stăpânească fiinţa noastră întreagă: duhul, sufletul şi trupul (1Tes. 5:23). Bun.

Asta ne duce mai departe. Din punct de vedere biblic, sufletul nostru este pervertit de ceea ce se numeşte "firea pământească", aceea care "pofteşte împotriva Duhului". Cum? Simplu. Ea este aceea care spune trupului: "Dă-mi aia", "Fă-mi aia", "N-am chef de asta" etc. Dacă punem acest lucru spiritual, sufletul este cel care de cele mai multe ori spune trupului (deşi ideal este ca duhul să conducă, el fiind la rândul său condus de Duhul Sfânt): "Azi n-am chef să slujesc...", "Eşti prea obosit să mai mergi azi la biserică", "Da' numa' tu să te implici... se poate şi fără tine" etc. Acum să mergem mai departe.

Cum stai cu timpul de rugăciune? Mă refer la timpul autentic de dialog cu Dumnezeu şi nu un monolog milog în care tot ce faci este să ceri, să ceri şi iar să ceri. Trebuie să recunoaştem că destul de mulţi stau (stăm) slăbuţ la acest capitol. Marea majoritate a celor cu "carnet" de aparţinător la o denominaţiune nu prea ştie ce e aia rugăciune. Ei bine, uite-aşa am ajuns la concluzie: dacă rugăciunea ar fi respiraţia sufletului (EU vreau, EU cred, EU simt), atunci ar trebui să avem în biserici (cele evanghelice mai ales) numai oameni plini de Duhul Sfânt care umblă în plinătatea Duhului, deoarece, la cât "respiră" sufletul nostru, am fi de mult morţi ! Şi asta ar fi bine (Gal. 2:20)!!! Dar realitatea este alta: avem destui "morţi" spiritual pentru că rugăciunea este respiraţia duhului! Duhul este cel care i-a legătura cu Cerul, cu Dumnezeu, cu Duhul Sfânt! (1Cor. 6:17; Rom. 8:16)

Sper că v-am "pornit" spre a adânci această căutare în ceea ce priveşte rugăciunea şi mai ales, a cui "respiraţie" este. Între timp, nu uitaţi: "Rugaţi-vă neîncetat" (1Tes. 5:17)!

Ai Duhul Sfânt...?

Ce ai răspun(de)s la această întrebare? Se apropie cu paşi repezi Rusaliile (Pogorârea Duhului Sfânt – Faptele Apostolilor 2) şi mi-am adus aminte de această întrebare care mi-a răsunat mulţi ani în urechi. Nu ştiu ce ai răspuns la întrebarea titlu, dar aş vrea să vedem ce spune Cuvântul în legătură cu acest subiect:

1. Nu noi Îl deţinem pe El, ci El pe noi!
2. Dacă Duhul Sfânt „te are”, atunci se vede din „roada pe care o aduci” (Gal. 5:22-26) şi nu din „vorbele” pe care le spui, fie ele şi într-o limbă necunoscută şi neînvăţată!
3. Duhul Sfânt are rolul primordial de a da putere, îndrăzneală, ca eu şi tu să fim „martori ai lui Hristos până la marginile pământului” – F.A. 1:8, Ioan 15:26-27, Ioan 16!
4. Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt) locuiesc în credincios (Ioan 14:23) iar Duhul Sfânt proslăveşte pe Fiul (nu pe noi! – „eu am Duhul Sfânt, tu nu => eu sunt mai tare, mai bun, mai sfânt, numai eu merg în cer” etc – NU! > Ioan 16:14.

Prea mulţi au (avut) impresia că ei Îl pot „deţine” pe Dumnezeu, că El e la „îndemâna” lor, că îl „folosesc” cum vor etc. Am scris aceste lucruri în speranţa că cei care citesc sunt oameni îndrăgostiţi de „Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr„. Am scris în speranţa că vrem să cunoaştem Cuvântul scris (Biblia). Am scris din dorinţa de a clarifica (foarte general şi simplu) faptul că nu noi suntem stăpânul ci El; nu este (suficient de) important că vorbeşti sau nu în altă(e) limbă(i) (1Cor. 13), ci importantă este Roada (Gal. 5:22-23); Duhul Sfânt nu este „lampa lui Aladin” datorită căruia să te crezi superior sau singurul cetăţean al cerului, mai sunt şi (mulţi – Apoc. 7:9) alţii!

Îmi (şi vă) doresc ca anul acesta să trăim Rusalii ca niciodată până acum, ca într-adevăr să se vadă în şi prin noi plinătatea Duhului Sfânt. Şi pentru că e Sfânt, vrea ca şi noi să aducem Roadă sfântă!

Apropo, cum stai cu Roada? Sper că nu e criză...